Iulia Onița

Iulia Onița semnează în sculptura românească contemporană, o opera extraordinar de  bogată și individualizată stilistic. Născută la Dorohoi, la 1 august 1923, sculptorita urmează studiile liceale în localitatea Dorohoi (1930) și continuă la Academia de Bele-Arte din Iași (1941) avându-i ca profesori pe Ion Irimescu la sculptură și pe I.L. Cosmovici la desen. Și-a continuat studiile de sculptură la Academia de Belle-Arte din București (1943) la clasa sculptorului Cornel Medrea.

După terminarea studiilor se stabilește în București unde, începând cu anul 1963, a devenit profesoară la Facultatea de Arte Plastice din Universitatea București, unde a predat sculptura. A decedat la 28 aprilie 1987 în atelierul ei din București, ca urmare a unui accident produs din cauza supraefortului fizic.

Trăsătura definitorie a experienței artistice a Iuliei Onița, cea pe care opera sa o păstreză în profunzime, se regăsește în capacitatea adâncă și vie de înțelegere a formelor umanului. Petru Comarnescu scria la 1965 despre artista dorohoiancă: „Fiecare dintre sculpturile sale sînt mărturia unei durate luminoase, a unei stări de intuiție, fie că aceasta provine din bucurie sau îngîndurare, fie dintr-o stare în care fuzionează calda subiectivitate a artistei cu nașterea în material a expresiei”.

Creator cu un echilibru extraordinar, artista a știut să împletească studiul consecvent al naturii umane cu estetica imaginarului. Într-un limbaj axat pe esențe, fără construcții spectaculoase, sculptorița construiește din curbe ce cresc discret și curgător, un univers ce trimite către dorința de expansiune, de mișcare care erupe, dramatic. „Încerc să ajung, prin limbajul sculpturii, la mituri, la permanențe. Am intenționat, să realizez un grup de lucrări care nu pot trăi una fără alta, un ciclu al imaginii existenței”, afirma Iulia Onița despre opera sa.

Sculptorița a rămas fidelă unei concepții unitare asupra omului și universului său moral, în opera sa resimțindu-se acut nevoia de ideal spiritual ordonator.

Ion Frunzetti scria la 1966 că „la simplificarea inteligentă a formelor, tinde, în sculptură, și Iulia Oniță, care așteaptă de la ritmurile simple, cu ajutorul cărora își organizează spatial viziunea de fiecare data, sugestia muzicală dorită. Splendoarea corpului uman nud rămâne aceeași, iar deformarea cu înțelegere a anumitor tipare tradiționale de figurare a omului vine în sprijinul formulării sincere a unui conținut dramatic și intens poetic al operelor acestora, pline de tensiuni intense”.