Marcel Olinescu

Gravorul, folcloristul, poetul, sculptorul și graficianul Marcel Olinescu s-a născut la Dorohoi, la 4 septembrie 1896. A absolvit școala primară în Dorohoi, și-a continuat studiile la Liceul „Anastasie Bașotă” din Pomârla (1907-1911) și Liceul „A.T.Laurian” din Botoșani (1911-1915). Urmează apoi Scoala de Belle Arte din Iași, specializarea sculptură (1919-1921) și București (1921-1923). În anul 1921 primește premiul Academiei Romând „Le Comte de Nouy” pentru cea mai frumoasă lucrare prezentată la Salonul de Arte Frumoase din Iași.

Marcel Olinescu reușește prin opera sa o redefinire a sensurilor formei din arta folclorică românească. Opera sa artistică reprezintă o profundă introspecție filosofică și morală care aspiră să cuprindă tâlcurile cele mai adânci ale folclorului și mitologiei românești. Artistul se inspiră din xilogravurile populare din secolul al XVII-lea și le reașază într-un mod dinamic, modern în spațiul compozițional.

A început să practice gravura în jurul anului 1928 după venirea sa la Arad, pentru ca în anul următor să scoată albumul „15 gravuri pe lemn”. Sursele acestui volum au fost basmele populare și stampele de la Hășdat. Lecția de simplitate și concepția despre lume au fost preluate de la creatorul popular și nu au fost însușite în întregime. Olinescu a memorat doar tehnica și viziunea artistului popular, schelet pe care a modelat un vocabular propriu – era un artist al veacului său! – cu un limbaj grafic extrem de concis: linii aspre riguroase ca o crestătură de briceag într-o bucată de lemn.

A fost profund pasionat de folclor și a realizat numeroase cercetări pe acest tărâm, folosind rezultatele din lectura cărților și colecțiilor de folclor, în elaborarea unei mitologii românești, ilustrată cu gravure realizate de el însuși, adevărate meditații filozofice asupra vieții și a morții, asupra omului și a naturii.

Un alt capitol din creația sa l-a constituit gravura colorată, în care culoarea este un simplu adjuvant, de efect, imaginile păstrându-și caracterul strict grafic. Gravura în culori n-a fost decât o mica piesă, tăiată numai pentru a fi adăugată ulterior unui puzzle conturat în linii alb-negru.

Marcel Olinescu s-a apropiat de folclorul și mitologia românească din tendința firească de a-și personaliza national creațiile.

„De la începutul activității mele de gravor, m-am considerat continuator al gravurilor în lemn populare (…). M-am socotit totdeauna ca un gravor, țăran dart recut și format prin școli. Aceasta mi-a fost linia de conduită și a întregii mele activități artistice.

Din arta populară nu am căutat să fac un model, pe care să-l imit, să-l citez, ci, am vrut să lucrez cu mijloacele pe care arta cultă le pune la îndemâna artiștilor, opera c ear reflecta caracteristicile artei populare românești. Și, după mine, cel mai pregnant character al etnicității naționale în artă nu este naivitatea concepției și a realizărilor tehnice, ci viziunea simbolică a poeticii țărănești (…).

De aceea, ce-a mai mare parte a lucrărilor mele sunt închinate omului și vieții lui, într-o viziune simbolică mai mult decât realistă. Peisajele simbolizează stări sufletești, iar portretele sunt, nu atât reproducerile unor trăsături fizice ale unor persoane, ci figuri ce simbolizează idei, stări de suflet sau mișcări sociale.

Pe de altă parte, din contactul meu cu folclorul, cu arta populară, am aflat că creatorul popular are o atenție specială pentru fantastic, că toate ființele și obiectele insolite pe care mintea lui le-a creat, nu sunt altceva decât calități și mai ales defecte umane pe care le-a întruchipat, în mod exagerat în vietăți fantastice, ca să le fixeze plastic mai bine în memoria concetățenilor. Fantasticul este o realitate care reliefează ceea ce dorește să iasă din comun. În creația mea am folosit deseori fantasticul ca o armă de luptă împotriva a ceea ce am considerat nedemn, antiuman, antisocial.” ( Marcel Olinescu, Prefață catalog expoziției sale 1967, „Sub semnul mitului). 

Opera Meșterul Manole „întemeiază o semnificație profundă: aceea a zidirii. Moartea lui Manole și a meșterilor săi e jertfa supremă a vechii balade, pentru că ea, dovedesc imaginile desenate de Olinescu, aduce din nou pe lume haosul; în universul ce-și iese din matcă, în care soarele și planetele se prăbușesc într-un întuneric ca acela de dinainte de începuturi. Doar biserica rămâne întreagă, neclintită în această lume sfărâmată și pustiită. E biserica pe care au clădit-o jertfele, mai întâi aceea a Anei, apoi ale celor nouă meșteri mari – cu Manole, zece. Aceasta mi se pare înțelesul esențial al gravurilor lui Marcel Olinescu tălmăcind crezul unui artist ce a vorbit despre mitul zidirii ca despre supremul adevăr al vieții” (Dan Grigorescu).

Gravurile lui Marcel Olinescu „sunt mai ales meditații filozofice asupra vieții și a morții, a omului și a naturii într-o viziune apropiată de simplitatea primitivă a icoanelor pe sticlă și a picturii țărănești pe lemn”. (Mariana Vida)

„Am ajuns la gravura de lemn când pictura nu-mi satisfăcea dorința de a ajunge la linia mea proprie. Numai când am descoperit tehnica gravurii, în 1928, mi-am dat seama că am găsit tehnica artistică în care puteam să îmi torn gândurile” (Marcel Olinescu)